Abstract: În cadrul lucrării de față intenționez să prezint importanţa imobilelor preluate abuziv, în societatea românească. Sensul ei fiind de a îndrepta nedreptăţile create de către regimul socialist din România. Totodată, îmi propun o analiza sistemică a procesului legislativ în materie, repectiv căror tipuri de proprietari se adresează actele normative în materie și care sunt modalitățile principale de restituire. Astfel, cu ajutorul literaturii de specialitate îmi propun să schițez principalele tendințe în materie. Perspectivele de abordare sunt multiple, pornind de la „legile fondului funciar” și până la Legea nr. 10/2001. Deși, preponderent, studiul de față este unul juridic, nu am putut omite și efectele socio-economice ale respectivelor acte normative. În fine, prezentul studiu este guvernat și de componenta perspectivei personale asupra modului în care s-au elaborat și aplicat legile retrocedării imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Cuvinte cheie:  drept  civil,  drept  de  proprietate  privată,  proces  legislativ,  imobile,

restituirea.

 

1.             INTRODUCERE

 

Lucrarea de față abordează o temă care prezintă un rol central în ţările foste socialiste care au cunoscut un proces de naţionalizare al proprietăţilor private. Atunci când am folosit cuvântul „central” am avut în vedere o diviziune dihotomică care are ca scop evidenţierea categoriilor de subiecte şi instituţii implicate în procesul de restituire. Subiectele vizate se situează în poziţi antagonice: pe de o parte, subiectele care nu sunt titulare ale unui drept real principal şi, cu toate acestea, simpla stare de fapt a posesiei poate produce efecte juridice importante, acestea deţinând doar elementul material (corpus). Lipsa elementului pshiologic face ca persoana care deţine lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de simplu detentor precar; o definiţie a noţiunii de detentor precar poate fi dedusă din art. 918 alin. (1) C. civ., care, după enumerarea anumitor situaţii determinate în care persoana care stăpâneşte bunul nu are calitatea de posesor, atribuie calitatea de detentor precar oricărei alte persoane care, deţinând temporar un bun al altuia, are obligaţia de a-l restitui sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia. Trebuie menţionat art. 919 alin. (1) C. civ., „până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor”, din acesta rezultă că legiuitorul prezumă că stăpânirea se face animus rem sibi habendi tocmai din existenţa elementului material, permiţând însă dovada contrară. Pe de altă parte, se află subiectele ale căror titluri de proprietate nu au încetat vreodată să fie valabile de jure, acestea deţinând elementul pshiologic animus rem sibi habendi, dorind restabilirea dintre starea de jure şi starea de facto. Subiectul care exercită numai elementul corpus, fără a avea şi animus, nu este posesor ci detentor. Am luat în considerare cel de al doilea aspect esenţial pentru care această problematică a apărut în spaţiul civil român, referirea fiind către Revoluţia din Decembrie 1989. Printre multiplele probleme care s-au iscat după revoluţie, unul dintre aspecte a fost cel al restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în timpul regimului socialist. Dar, deşi putem considera o nedreptate fiind încălcate principiile filosofiei liberale, în cadrul liberalismului unul dintre cei mai relevanţi reprezentanţi este John Stuart Mill care a exprimat prin „principiul vătămări” modul de gândire al societăţii care are un impact major chiar şi în zilele noastre, posibil mai mult ca oricând în societatea românească. Cartea în care Mill aduce acest omagiu liberalismului este DESPRE LIBERTATE: „Însă nici o persoană şi nici un grup de persoane nu are dreptul să spună altei fiinţe omeneşti aflate la vîrsta maturităţii să nu facă cu viaţa sa ceea ce aceasta a decis să facă spre propriul său folos. Fiecare om este primul interesat de propriul său bine, căci interesul pe care l-ar putea avea faţă de acest bine orice alt om – exceptînd cazurile în care e vorba de un puternic ataşament personal – este neînsemnat în comparaţie cu cel pe care îl are cel în cauză.”1. Nu putem să nu luăm în considerare un alt tip de abordare reprezentat de către Adrian Miroiu în INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA POLITICĂ în această carte prezintă „Politicile restitutive” care, în opinia autorului, ar putea crea o nedreptate mult mai mare pentru posesorii de facto, decât nedreptatea creată în procesul naţionalizării de către regimul socialist. Adrian Miroiu susţine că majortitatea politicilor care au vizat „conceptul de dreptate restitutivă” nu au avut un temei legitim pentru a realiza într-un mod just procesul pentru toate persoanele care au fost implicate2. Perspectivele de abordare sunt multiple, pornind de la „legile fondului funciar” și până la Legea nr. 10/2001. Pentru a evalua critic utilizez literatura de specialitate din domeniul juridic. De asemenea, întru realizarea obiectivul propus, utlizez logica inductivă pentru a răspunde implicaţilor din acest domeniu, de altfel, structura va fi polivalentă luând forma „Logici aplicate”3. Printre juriştii cu o contribuţie semnificativă optez pentru a îl menţiona pe domnul profesor Corneliu Bîrsan care enunţă împreună cu Maria Gaiţă şi Mona Maria Pivniceru în cartea sa Drepturile reale modul în care este privită proprietatea privată şi relevanţa acesteia în societăţile lumii.

2.             CONŢINUT

a.             Istoric

Definiţia universal valabilă a dreptului de proprietate este exprimată de către domnul profesor Corneliu Bîrsan în colaborare cu Maria Gaiţă şi Mona Maria Pivniceru în cartea Drepturile Reale unde oferă o definiţia socio-economică, aceştia parafrazează al doilea paragraf din cadrul citatului din cartea Dicţionar economic şi social redactată de către Janine Bremond şi Alain Geledan: „În analiza mecanismelor de funcţionare a acestora, proprietatea reprezintă noţiunea de esenţă care particularizează sistemul economic şi social al unei societăţi, iar definirea acesteia a constituit obiectul de analiză ce prezintă o diversitate doctrinară în privinţa conţinutului şi esenţei ei. / Cu toate acestea, terminologia marxistă apreciată pe nedrept ca demonetizată (datorită folosirii ei în explicarea şi justificarea raporturilor de putere) stă, din punct de vedere teoretic, în mod cert, la baza definirii coerente atît a proprietăţii ca parte a relaţiilor de producţie (însuşire, apropriere într-o formă socială a obiectelor naturii) cât şi ca expresie a totalităţii relaţiilor de producţie1. / Relaţiile de producţie, componentă fundamentală a modului de producţie, exprimă forma socială în care se înfăptuieşte producţia şi reflectă relaţiile sociale: de proprietate asupra mijloacelor de producţie, relaţiile reciproce dintre oameni în sistemul producţiei, relaţiile sociale în legătură cu schimbul lor de activităţi, relaţiile de repartiţie. / Dintre acestea, în mod fundamental relaţiile de proprietate sînt definitorii pentru întreaga gamă a celorlalte relaţii aparţinătoare relaţiilor de producţie.”1 Problematica retrocedării proprietăţilor îşi are fundamentul în vinearea neagră2 când în doar câteva ore noul regim instaurat prin forţă a acaparat întreaga putere politică şi economică. Acţiunea naţionalizărilor era descrisă, în Legea nr. 1193 ca fiind „spre binele poporului şi în numele lui.” Prin Decretul 924, în anul 1950, imobilele proprietate privată au fost trecute „în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.” Acest text de lege era în contradicţie cu Constituţia adoptată în anul 1948, care statua la art. 8 următoarele: „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială”; iar la art. 10 „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.”

b.            Jurisprudenţa României după anul 1989

Odată cu prăbuşirea vechiului regim s-a încercat rectificarea5 acţiunilor juste sau injuste în funcţie de perspectiva din care privim. Astfel, s-au creat două tabere, pe de o parte partizanii naţionalizării care susţineau cu tărie faptul că naţionalizarea nu a fost doar o măsură economică, ci şi o măsură de justiţie socială6; audiatur et altera pars, această parte este reprezentată de către susţinătorii restituţiei care argumentau că titlurile de proprietate au fost şi sunt valabile de jure; aceştia din urmă doreau restabilirea între starea de facto şi starea de jure, fapt ce ar trebui vizat de restituire. În continuare voi trasa o schiţă pentru a marca aceste poziţii antagonice.

Date fiind noţiunile problemei, este puţin probabil să identificăm cu certitudine care dintre cele două tabere se sacrifică pentru procesul de democratizare. Prin urmare, ab love principium: datorită sinosului proces legislativ proprietari au apelat la instanţele de judecată pentru restabilirea dintre starea de drept şi starea de fapt. Procedura acţiunii în revendicare cuprindea două praguri: în primă instanţă reclamantul trebuia să intenteze o acțiune împotriva statului (această etapă prezenta relevanţă deoarece tribunalul determina valabiltatea titlului de proprietate). În circumstanţa unei decizii favorabile a instanţei, petentul urma să intenteze o acțiune împotriva chiriaşilor având ca obiect redobândirea elementului material (corpus). Majoritatea covârşitoare a românilor „a avut câştig de cauză, instanţele de judecată au statuat că, deoarece statul nu poate opune în apărare un titlu real sau valabil în temeiul căruia posedă bunurile revendicate, reclamanţii nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra acestora […] acţiunea în revendicare este admisibilă pe fond întemeiată”7. Per a contrario, instanțele de justiţie au respins acţiunile în revendicare, în cazurile naţionalizărilor cu titlu valabil, ca nefondate. Într-o primă etapă, Curtea Supremă de Justiţie prin Hotărârea Nr. 1 din 2 februarie 19958 a statuat că intanţele de judecată nu sunt competente să decidă restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul 92/19509. Hotărârea Curţii supreme avea la bază două argumente: primul susţinea neconstituţionalitatea Decretului 92 corelat la Constituţia din 1991 (irelevant graţie principiului neretroactivităţii legii)10; al doilea argument viza interpretarea Decretului 92 ca „act de guvernământ” care potrivit legii nu putea fi cenzurat de puterea judecătorească.11.

c.             Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Datorită inconsecvenţei sistemului juridic român, proprietarii au acţionat în judecată statul român pentru că le-a fost încălcat dreptul constituţional de acces la justiţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat câştig de cauză reclamanţilor, iar la data de 28 septembrie 1998 emite Hotărârea Nr. 112 prin care statuează că „instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, în condiţiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale intervenite în perioada 1994-1998”13Curtea Europeană a soluţionat o gamă largă de plângeri îndreptate împotriva statului român care invocau încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1. Aceste plângeri se refereau la situaţia imobilelor naţionalizate în perioada regimului socialist român. O mare parte din aceste plângeri au fost declarate inadmisibile, organele de la Strasbourg punând o serie de principii în această materie. Astfel, protecţia recunoscută de Convenţie se extinde doar asupra bunurilor actuale, prezente, nu şi asupra celor trecute în proprietatea statului sau a altor persoane. Actul naţionalizării efective nu poate fi analizat de Curtea Europeană deoarece aceasta excede competenţei sale ratione temporis, fiind anterior datei de 20 iunie 1994 când statul român a ratificat Convenţia europeană.14.

În jurisprudenţa sa, Curtea a repartizat sistematic în două categorii plângerile declarate admisibile şi care relevă problemele structurale în această materie. Prin urmare, prima categorie este reprezentată de cauzele de tip Brumărescu c. României15, cea de a doua categorie fiind înfăţişată de cauzele de tip Străin şi alţii c. României16. În cauza Brumărescu reclamantul s-a adresat Curţii deoarece imobilul care îi fusese restituit printr-o decizie judecătorească definitivă pronunţată în urma acţiunii în revendicare pe care o iniţiase i-a fost naţionalizat a doua oară prin admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general al României. Curtea a admis argumentele reclamantului şi a condamnat statul român să îi restituie imobilul17. Cea de a doua categorie diferă uşor de prima în sensul că de această dată reclamanţilor le fusese admisă acţiunea în revendicare, dar nu a fost posibilă posesia imobilului întrucât statul vânduse deja imobilul respectiv chiriaşilor, creându-se situaţia imobilului care avea doi proprietari. În speţă, cu toate că dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut, contractul de vânzare al chiriaşilor nu a putut fi desfiinţat deoarece aceştia din urmă au fost de bună-credinţă la încheierea actului. Curtea europeană a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 118. Mutatis mutandis, cauza Păduraru c. României a dezvăluit lipsurile jurisprudenţei române în această materie pe care Curtea a statuat-o ca fiind de interes general pentru societatea românească19.

d.            Analiza legilor reparatorii pe fond funciar care au ca obiectiv restituirea imobilelor preluate în mod abuziv

·               Legea nr. 18 din februarie 1991, cu modificările ulterioare.20

Scopul acestei legii este evidenţiat de către profesorul Eugen Chelaru în cartea sa Drept Civil Drepturile reale principale prin modul în care aceasta determină restabilirea titlurilor pentru proprietarii terenurilor: „Proceduri de stabilire a dreptului de proprietate. Legea nr. 18/1991 utilizează două proceduri de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor: reconstituirea dreptului de proprietate şi constituirea acestui drept.”21. Legea clarifică modul în care tratează subiectele în „Capitolul I Dispoziţii generale” Art. 3 care expune că există două categorii: prima este cea a deţinătorilor „dreptului de proprietate”, iar din cea de a doua categorie fac parte cei care „au calitatea de posesori ori deţinători precari.”. „Capitolul II Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor” Art. 8 stabileşte normele prin care se va proceda în cazul restituirii proprietăţilor terenurilor din cadrul cooperativelor agricole alin. (1) şi alin. (2) la care s-a participat prin naţionaliatea titlurilor de proprietate asupra pământurilor, pe care o familie aşa cum enunţă alin. (4) şi le poate însuşi. De asemenea, Art. 9 alin. (1) expune faptul că familiele care au beneficiat de restituirea celor 10 ha (maximul pe familie conform Art. 8 alin. (3)) pot cere şi restituirea diferenţei de teren pe „care au adus-o în cooperativa agricolă de producţie sau care a fost preluată în orice mod de aceasta”. Art. 13 alin. (1) construieşte argumentul pentru stabilirea calităţii de moştenitor, iar alin. (2) face referire la categoria de „Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei.”. În cadrul Art. 13 optez pentru o poziţia contrară celei adoptată de către profesorul Eugen Chelaru; astfel, datorită faptului că titlurile de proprietate nu se aflau în „circuitul civil” face ca dreptul de a se moşteni acel titlu să se piardă pentru moştenitori, pentru că în cazul în care s-ar realiza restituirea aceasta ar putea crea o stare permanentă de susceptibilitate, fiind imposibil de demonstrat dacă acea proprietatea a fost a unui autor care să facă parte din comunitate, iar titlurile respective să fie restituite conform unei proceduri în funcţie de situaţia socio-economică a populaţiei22. Art. 14 alin. (1) restituie conform îndreptării procesului de naţionalizare terenurile deţinute în regimurile socialiste de către stat prin organizaţii agricole, următoarelor două categori de subiecte, pe de o parte „proprietatea cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestor”, iar pe de altă parte aşa cum s-a subliniat în doctrină există trei categorii speciale: prima este cea a celor care „au lucrat ca angajaţi în cooperativă sau în asociaţii cooperatiste timp de 3 ani”, cea de a doua pune condiţia „dacă sînt stabilite sau urmează să se stabilească în localitate şi nu deţin teren în proprietate în alte localităţi”, iar ultima are referinţă „la alte categorii de persoane” acestea referindu-se la Art. 15, Art. 19 şi Art. 21.23. Art. 23 dispune atât de un caracter juridic, cât şi de un caracter economic, pentru că potrivit alin. (1) „Sunt şi rămân în proprietatea privată […] terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990” exprimă noua economie adoptată de către stat, care prevede crearea liberului schimb şi a concurenţei asemenea cum enunţa CONSTITUŢIA LIBERTĂŢII redactată de către Friedrich Hayek24. Art. 24 alin. (1) stabileşte procedura în baza căruia se va restitui imobilul prin modalitatea care prevede că „Terenurile situate în intravilanul localităţilor, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari.”, iar alin. (2) stabileşte procedura pentru restituirea în natură, astfel „Foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, cu teren situat în extravilan, în imediata vecinătate.”. Art. 25 alin (1) are o clauză specială care impune că dacă „cooperativa agricolă de producţie a atribuit loturi în folosinţă unor cooperatori, în grădinile din intravilan ale foştilor proprietari, asemenea terenuri revin, de drept, în proprietatea deţinătorilor iniţiali sau a moştenitorilor acestora.” prin această clauză se poate remarca procedeul prin care categoria persoanelor avantajate de către regimul socialist sunt neîndreptăţite prin restituirea terenurilor în natură, dar cu posibilitatea alin. (2) şi alin. (3) de a fi răsplătite prin contravolarea egală a acestor terenuri, numai în cazul în care aşa cum enunţă profesorul Eugen Chelaru: Aceste persoane vor fi răsplătite prin echivalentul contravalorii numai în cazul în care „au efectuat investiţii care constau în lucrări destinate exploatării agricole a terenului […] Se exceptează cazurile în care lucrările pot fi ridicate.”25. Art. 26 alin. (1) soluţionează cazul în care „Terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţă celor care solicită să-şi construiască locuinţe şi nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-cultural sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.”, iar alin. (2) expune faptul că până la rezolvarea restituirii „terenurile vor fi înscrise şi folosite conform destinaţiei avute.” Aceste prevederi vor fi soluţionate în concordanţă cu prevederile menţionate de la Art. 27 până la şi inclusiv Art. 34. „Capitolul III Dispoziţii privind terenurile proprietate de stat şi unele prevederi speciale” Art. 35 se referă la proprietăţile statului care nu fac obiectul restituirii private, cu excepţia pe care o menţionează profesorul Eugen Chelaru în corelaţie cu Art. 45: „se restituie […] unele terenuri ocupate de păduri sau vegetaţie forestieră, care potrivit art. 2 lit. b) din Legea 18/1991, art. 7 alin. (1) lit.

a)   din Codul Silvic (Legea nr. 46/2008)26 şi anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, constituie obiect al proprietăţii publice.”27. Art. 36 prevede transmiterea terenurilor intravilane din posesia „comunelor, oraşelor sau a muncipiilor” în posesia subiectelor prevăzute la alin. (2), iar conform alin. (5) care este în conformitate cu Decretul nr. 712/196628 „şi a altor acte normative speciale” aceste imobile „se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, după caz, la cerere.”, procedura de restituire în natură în cazul alin. (2) şi alin. (5) se realizează în coformitate cu alin. (6) „prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.”. Art. 37 alin. (1) se poziţionează în concordanţă cu Legea nr. 15/199029 realizând tranzacţia de la restituirea în natură la restituirea prin echivalent, după cum urmează: „Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi care se află în administrarea unităţilor agricole de stat devin, la cerere, acţionari la societăţile comerciale înfiinţate, în baza Legii nr. 15/199030, din actualele unităţi agricole de stat. De aceleaşi prevederi beneficiază şi moştenitorii acestor persoane.” Procedura prin care sunt împărţite acţiunile este stabilită de alin. (2), alin. (3) şi alin. (4). De asemenea, Art. 37 este completat de Art. 38 până la şi inclusiv Art. 44. Conform Art. 45 alin. (4) „Terenurile prevăzute la alin. (1), […] vor fi gospodărite şi exploatate în regim silvic, potrivit legii.” Urmând ca alin. (1) să stabilească condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea terenurilor după cum urmează: „Persoanele fizice sau, după caz, moştenitorii acestora, ale căror terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni şi fâneţe împădurite au trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa de peste 1 ha, dar nu mai mult de 30 ha, de familie.”. Acest articol stabileşte procedura în alin. (3) aceeaşi va fi aplicabilă şi în cazul Art. 46 pentru subiectele prevăzute la alin. (1). şi a Art. 47. De asemenea, Art. 48 dispune de condiţile „prevăzute la Art. 45” şi „cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3) – (9).

·               Legea nr. 169 din 27 octombrie 199731

Fiind o lege care vizează revizuirea legii prezentate mai sus, o voi cerceta în funcţie de modificările aduse textelor pe care le-am tratat. Astfel, dispozițiile articolul 91 care a fost introdus prevede la alin. (1) o deosebire în aplicare pentru persoanele fizice şi pentru persoanele juridice, după următoarea procedură: persoanele fizice au obligaţia de a declara câţi „autori” au contribuit pentru restituirea terenurilor acestora; iar pentru persoanele juridice declaraţia trebuie să conţină cele prevăzute în articol: „precum şi persoanele juridice care au în patrimoniu sau în administrare terenuri agricole ori deţin în orice mod asemenea terenuri au obligaţia de a da secretarului consiliului local o declaraţie în care vor menţiona suprafaţa de teren agricol atribuită sau, respectiv, deţinută efectiv, în una sau mai multe localităţi”. Aceste prevederi se aplică pentru: „Persoanele fizice şi persoanele juridice cărora li s-a reconstituit sau li s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, potrivit prezentei legi”. Atât alin. (1), cât şi alin. (2) al Art. 91 se încadrează în Art. 9 al legii nr. 18/1991 pentru completarea alin. (3). Punctul 7 modifică „Alineatul (3) al articolului 14” care aplică alin. (2) al legii 18/1991 şi pentru „persoanele deţinătoare ale titlurilor de Cavaler al Ordinului ”Mihai Viteazul”, ”Mihai Viteazul cu Spadă” şi moştenitorii lor” aplicabil doar pentru cei care „au optat […] cu excepţia celor care l-au înstrăinat”. Punctul 13 prevede art. 23 al legii 18/1991, acest punct exprimă că alin. (1) rămâne în concordanţă cu alin. (1) din art. 23 din legea enunţată. Însă, alin. (2) din prezenta lege oferă pentru „foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, cu teren situat în extravilan, în imediata vecinătate.”. Punctul 14 pentru art. 24 din legea 18/1991 marchează o schimbare esenţială prin care foştii proprietari îşi reiau titlurile, iar implicit cei care au rămas în cadrul proprietăţii foştilor proprietari vor fi îndepărtaţi. Iar, alin. (2) din legea 18/1991 este clarificat la punctul 15. Punctul 16 modifică art. 26 din legea 18/1991, iar alin. (1) este restabilit procedural prin: „(1) Punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate celor îndreptăţiţi nu pot avea loc decât numai după ce s-au făcut în teren delimitările necesare pentru măsurători, stabilirea vecinătăţilor pe temeiul schiţei, amplasamentul stabilit şi întocmirea documentelor constatatoare prealabile.” De altfel, procedura art. 26 din legea 18/1991 este restabilită şi la punctul 17 prin introducerea a „patru alineate, care devin alineatele (2), (3), (4) şi (5)”.

·               Legea nr. 1 din 11 ianuarie 200032

Pentru prezentarea acestei înțeleg să ma raliez punctul de plecare al analizei profesorului Eugen Chelaru: „Cu toate meritele sale, Legea nr. 18/1991 a avut totuşi un caracter restrictiv, atât prin aceea că a exclus unele categorii de proprietari deposedaţi de la beneficiul prevederilor sale cât şi prin stabilirea unor limite prea mici ale suprafeţelor de teren care puteau fi restituite, raportat la amploarea deposedărilor pe care le-au suferit mulţi dintre beneficiarii săi. Pe de altă parte, acest act normativ nu a reglementat şi posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenurile care, datorită unor cauze obiective, nu mai pot fi restituite în natură.”33. De altfel, autorul menţionat anterior ridică problema legii 18/1991 şi facilităţile create de legea 169/1997, a treia notă de subsol din Eugen Chelaru explică evoluţia în timp a numeroaselor completări34. Legea în cauză stabileşte la art. 1 noua modalitate prin care se stabileşte dreptul de proprietate în condiţile prevăzute de lege, aşa cum enunţă şi profesorul Eugen Chelaru: „Beneficiarii Legii nr. 1/2000 sunt foştii proprietari, persoane fizice, moştenitorii acestora şi unele persoane juridice.”35. Art. 3 aduce ca element nou restituirea prin echivalent aşa cum prevăd alin. (3) „În situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, în condiţiile alin. (2), se vor acorda depăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat.” şi alin.

(4)     stabileşte procedura în funcţie de care se vor acorda: „Despăgubirile se vor acorda începând cu suprafeţele cele mai mici care nu pot fi retrocedate.”. Art. 4 alin. (1) hotăreşte cui îi vor fi restituite „terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice”. Legea dispune de două premise: una dintre ele se întemeiază pe restituirea în natură a terenurilor din extravilan care „se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate.” sau restituirea se va realiza prin echivalent: „În localităţile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.”. Un segment juridic bine structurat este art. 6 în special alin. (3) care emite rezolvarea modalităţii prin care judecătorul poate atribui dreptatea într-un mod eficient (conform principiului pareto): „(3) În situaţia în care anumite suprafeţe sunt revendicate de doi cetăţeni, dintre care unul este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1953-1959, şi cel de al doilea, persoana căreia i s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar în limita resurselor de teren existente, inclusiv a rezervelor create, se va restitui terenul în natură ambilor solicitanţi. În cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui în natură terenul persoanei care deţine actele de proprietate, iar cei care au fost împroprietăriţi cu asemenea terenuri vor fi despăgubiţi în condiţiile legii.”

„CAPITOLUL II Retrocedarea terenurilor agricole”. Art. 8 stabileşte „calitatea de acţionar la societăţile comerciale pe acţiuni cu profil agricol sau piscicol” în baza „art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, nemodificată” determină că cei în cauză să beneficieze de Art. 8 al legii 1/2000 prin restituirea enunţată de citatul: „li se restituie în natură suprafeţe cu destinaţie agricolă sau piscicolă de aceeaşi calitate, pe baza documentelor care atestă fosta proprietate, în perimetrul acestor societăţi. Atribuirea efectivă a terenurilor se face în zona colinară pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie pe vechile amplasamente dacă nu sunt afectate exploataţiile agricole, proprietate publică şi privată a statului, în unitatea lor.”. Art. 9 stabileşte că terenurile care constituie utilitate publică vor rămâne proprietatea statului, chiar dacă sunt aşa cum enunţă alin. (1) „administrate de institutele şi staţiunile de cercetare, destinate cercetării şi producerii de seminţe, de material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă”. În alin. (2) aceeaşi modalitate se aplică şi pentru „unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi care trec în administrarea acestora.”. Alin. (3) prevede un statut special pentru „Terenurile agricole proprietate de stat, care pe baza actelor doveditoare au constituit patrimoniul Academiei Române, universităţilor şi instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol, trec în proprietatea acestora.”. În subtitlul „Terenurile care pot servi la reconstituirea dreptului de proprietate.” Eugen Chelaru introduce art. 10 pe care îl descrie ca şi constituant al titlului de proprietate, afirmă acest fapt având în calcul articolul menţionat care expune următoarea excepţie: „Persoanele fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă” vor dispune de următorul privilegiu: „li se vor atribui terenuri în natură din terenurile proprietate privată a statului. În situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului [art. 10 alin. (2)]36. Art. 12 alin. (1) realizează o procedură prin care foştii proprietari vor dispune de restituire în privinţa terenurilor pe locul unde au avut înainte de procesul de naţionalizare terenurile, numai dacă vor exista suficiente terenuri, în caz contrar aceştia vor beneficia de „sole situate în imediata apropriere a localităţilor, asigurându-se accesul la lucrările de hidroamelioraţii, acolo unde ele există.”. Alin. (2) invocă o clauză specială pentru aceia, cărora li se va restitui terenul lângă hidroamelioraţi: „(2) În cazul în care pe suprafeţele retrocedate sunt amplasate lucrări de hidroamelioraţii, proprietarii puşi în posesie sunt obligaţi să asigure accesul şi folosinţa comună pentru toţi proprietarii, la întreaga capacitate a acestora.”. Dar, alin. (2) nu ar trebui să reprezinte o dificultate conform iniţiatorilor pentru că la alin. (3) vor exista sancţiuni, iar acestea vor fi aplicabile în comun, dacă există cazuri „în care răspunderea nu poate fi individualizată.”. Alineatele (4), (5), (6) şi (7) reprezintă procedura după care se va realiza articolul 12. Art. 14 prevede „Legea arendării nr. 16/1994, cu modificările şi completările ulterioare” care prevede pentru „persoanele fizice care au încheiat contracte de locaţiune” aşa cum erau dispuse în legea menţionată vor avea o soluţionare prin restituirea în natură a suprafeţelor „de teren prevăzute în acele contracte.”, această dispoziţie se aplică în conformitate cu art. 12.

„CAPITOLUL III Retrocedarea terenurilor forestiere”. Art. 24 alin. (1) constituie restituirea în natură după cum urmează: „Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, pentru diferenţa dintre suprafaţa de un hectar de proprietar deposedat şi cea avută în proprietate, dar nu mai mult de 10 ha de proprietar deposedat, persoanelor fizice sau, după caz, moştenitorilor care au formulat cereri conform art. 45 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, repubilcată, se face pe vechile amplasamente.”. Art. 26 alin. (1) soluţionează problema: „Foştilor membri ai formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, composesorate, obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşeşti nedivizate, păduri grănicereşti şi alte forme asociative asimilate acestora, precum şi moştenitorilor acestora, care au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza art. 46 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, li se va elibera un singur titlu de proprietate, cu menţiunea la titular: composesorat, obşte de moşneni, obşte de răzeşi, păduri grănicereşti, alte asociaţii şi cu denumirea localităţii respective.”.

„CAPITOLUL IV Dispoziţii finale şi tranzitorii”. Decretul nr. 83/1949 care a venit ca şi completare a legii nr. 187/194537 este abrogat de către art. 31 alin. (1) care presupune următoarea rezolvare: „Construcţiile de orice fel, aparţinând exploataţiilor agricole şi care au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora.” Alin. (3) soluţionează procedura prin acordarea echivalentă a imobilelor.

·               Legea nr. 112 din 25 noiembrie 199538

Consider că profesorul Eugen Chelaru menţionează această lege şi rolul său într-un mod entropic, astfel: „reglementează, ca măsură reparatorie, cazurile şi condiţiile în care asemenea imobile se restituie foştilor proprietari şi dobândirea prin cumpărare a unora dintre locuinţele respective de către chiriaşi.”39. Atunci când imobilul este „în proprietatea statului” iar pentru el „s-au primit despăgubiri” acestea vor fi restituite „în natură” doar dacă proprietarul va îndeplini condiţia care prevede „restituirea sumei primite cu titlu de despăgubire, actualizată in condiţiile prevederilor art. 13.”. „CAP. 2 Restituirea in natură” Art. 5 este exprimat de profesorul Eugen Chelaru pe alineate (în special interesul meu este asupra alin. (2) şi alin. (3)) în modul următor: „În cazul în care mai mulţi moştenitori locuiau la data de 22 decembrie 1989, fiecare într-un apartament trecut în proprietatea statului, ei devin proprietarii apartamentului respectiv [art. 5 alin. (2)]. / Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, dacă locuiau la data de 22 decembrie 1989 în acelaşi apartament cu alţi chiriaşi, devin proprietarii întregului apartament. Evacuarea chiriaşilor şi punerea în posesie a proprietarilor se vor face numai după acordarea efectivă a unei locuinţe corespunzătoare de către autorităţile publice sau de către proprietari [art. 5 alin. (3)].”40. „CAP. 4 Stabilirea şi acordarea unor despăgubiri”. Art. 12 stabileşte că „Foştii proprietari sau după caz, moştenitorii acestora” pot cere „despăgubiri pentru apartamentele nerestituite în natură şi pentru terenurile aferente” existând posibilitatea optări „pentru acordarea de despăgubiri.”

e.    Analiza Legii nr. 10 din 8 februarie 200141

Această lege este una dintre cele mai importante adoptate în România, relevanţă care reiese şi din abordarea lui profesorului Eugen Chelaru, care la rândul său parafrazează din Corneliu Bîrsan: „Adoptarea acestei noi legi a fost necesară pentru că reglementările anterioare consacrate măsurilor reparatorii acordate foştilor proprietari pentru imobile care le-au fost preluate abuziv în perioada regimului comunist au avut un caracter limitat. Pe de altă parte, a fost necesară armonizarea măsurilor preconizate cu prevederile Convenţiei europene a Drepturilor Omului, îndeosebi cu cele ale Primului protocol adiţional. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a fost sesizată cu mai multe cauze în care s-a reclamat încălcarea prevederilor acestui protocol, referitoare la protecţia dreptului de proprietate, a avut un rol deosebit de important în procesul de elaborare şi apoi în cel de modificare a Legii nr. 10/20011.”42

„CAPITOLUL II Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent”. Art. 9 exprimă următoarele „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.”. Art. 10 alin. (1) dispune de o restituire în funcţie de starea în care este regăsit imobilul astfel, pe de o parte: „În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate”, iar, pe de altă parte „pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.” Alin. (2) dispune de o împărţire ca şi cea din alin. (1) astfel: pe de o parte, „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă” iar, pe de altă parte, „suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.”. Art. 11 alin. (1) prevede ca „Imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restituii în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale. Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.”. Pentru art. 18 îl citez pe profesorul Eugen Chelaru care realizează o interpretare „coroborată a prevederilor art. 1 alin.

(1)   şi art. 18 lit. c) ale Legii nr. 10/2001 de unde rezultă că fostul proprietar sau moştenitorii acestuia vor putea obţine restituirea în natură a imobilelor cu destinaţie de locuinţe, indiferent de numărul acestora sau dacă ele sunt sau nu ocupate de chiriaşi, cu condiţia ca imobilul să nu fi făcut obiectul unui act de înstrăinare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.”43. Art. 19 alin. (1) presupune: „În situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent.”. De altfel, alin. (2) prevede ca „În situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute în cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului.”

f.              Etica aplicată a legilor discutate

Una dintre problemele care se ridică este menţionată de către Adrian Miroiu în cartea FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ prin următoarea întrebare retorică: ce ar trebui să se restituie? Pentru că procesul de naţionalizare a fost unul vast, iar restituirea tuturor „ateliere şi fabrici, automobile şi acţiuni etc.”44 nu este nici pe departe reală pentru evaluarea eficientă. Miroiu expune un argument moral venit mai mult sau mai puţin din lucrările lui Karl Marx care exprimau că naţionalizarea este acceptabilă pentru că „bunurile vizate de actele de naţionalizare încorporau munca depusă de clasele exploatate, dar care a fost apropriată de către proprietarii mijloacelor de producţie în schimbul preţului forţei de muncă. Or, desigur că acesta este un caz cât se poate de evident de exploatare a muncii altuia.”45. Acest argument nu este întocmai întemeiat pentru că fără această clasă exploatatare probabil nu s-ar fi realizat aceste conglomerate urbane sau rurale, astfel această noţiune este susţinută şi de Marx pentru că impune progresul şi, aşa cum şi el spune, capitalismul reprezintă forma cea mai evoluată din istorie. Problema reală nu este cum extirpăm exploatarea pentru că am văzut ce s-a întâmplat ultima dată când s-a încercat aceasta (perioada socialistă) şi cum această exploatare nu afectează toţi oamenii din societate şi cum poate fi aceasta limitată. Adrian Miroiu excercită un argument puternic, şi anume faptul că nu putem uita perioada socialistă şi întâmplările care s-au petrecut în ea, astfel când vorbim despre restituire vorbim despre oamenii care au muncit şi au întreţinut familii pe care astăzi nu le putem evacua din casele lor doar pentru că înainte ca ei să se nască, părinţii lor nu au putut achiziţiona casa în care locuiesc datorită faptului că regimul nu permitea acest fapt.46.

3.             CONCLUZIE

Am avut în vedere prezentarea obiectivă a procesului legislativ în materie de restituire pe care l-a întâmpinat România după Revoluţia din 1989. Astfel, am abordat fiecare lege în parte urmărind soluţiile pe care acestea le-au adus pentru rezolvarea procesului de naţionalizare din perioada regimului socialist român. Am avut în vedere pentru susţinerea abordarii critice autori ca Eugen Chelaru, Corneliu Bîrsan, Flavius Baias şi Adrian Miroiu. Rezultatul este unul care expune că oricât de mult au ajutat aceste politici proprietarii, ele au rămas încă nesoluţionate pentru că nu au avut în vedere proprietarii care au avut statutul de detentor precar (în special în cazul imobilelor locuinte). Prin acestă lucrare am dorit să demonstrez că România este încă într-o stare incipientă în domeniul restituirii datorită faptului că oricât de mult s-a încercat restituirea eficientă această nu s-a bucurat de succes pentru că anumite persoane au avut de pierdut. Astfel, consider că acest domeniu trebuie dezvoltat, iar fiecare nouă lege ar trebui să gândească nu numai pentru soluţionarea rapidă pe termen scurt, ci şi pe termen lung ridicându-se întrebări precum: „ce se va întâmpla cu chiriaşii?” Prin urmare, există probleme care trebuie tratate pentru ca atât proprietarii, cât şi chiriaşii sau chiar statul să se poată dezvolta fără a fi afectaţi de procesul restituirii.

 

 

 

 

 

 

 

Note

1 John Stuart Mill, „DESPRE LIBERTATE”, în Capitolul IV DESPRE LIMITELE AUTORITĂŢII SOCIETĂŢII

 

ASUPRA INDIVIDULUI (Bucureşti: Editura Humanitas, 1994), 99.

 

2  Adrian Miroiu, „INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA POLITICĂ”, în 4. Egalitate / 4.3.2 Politicile restitutive (Iaşi: Editura POLIROM, 2009), 208-19.

 

11

3  Gheorghiţă Mateuţ și Arthur Mihăilă, „LOGICA JURIDICĂ”, în Capitolul I INTRODUCERE (Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 1998), 8-10.

 

1 Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, și Mona Maria Pivniceru, „Drepturile Reale”, în Capitolul al III-lea DREPTUL DE PROPRIETATE (Iaşi: Editura INSTITUTUL EUROPEAN, 1997), 22; Janine Bremond și Alain Geledan, „Dicţionar economic şi social” (Bucureşti: Editura Export, 1995), 349.

 

2   Ziua de 11 iulie 1948 a rămas în istorie sub denumirea de „vinerea neagră” a burgheziei, sfârşitul capitalismului în România şi începutul dictaturii proletariatului.

 

3  „Legea nr. 119 din 11 iulie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi” (Monitorul Oficial nr. 133 bis/ 11 iunie 1948, iunie 1948).

 

4 „Decret nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru naţionalizarea unor imobile (prin care se naţionaliza imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exportatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea)” (B. Of. nr. 36/ 20 aprilie 1950, 20 aprilie 1950).

 

5 Robert Nozick, Anarchy, state, and utopia (New York: Basic Books, 1974).

 

6  Partizanii naţionalizării erau în mare măsură marxişti şi aşa cum a arătat Karl Marx în Capitalul – Singura sursă de formare a capitalului este munca, astfel munca se transformă în capital fără nici o altă intervenţie din partea capitalismului. Adepţii acestei poziţii susţin că naţionalizarea din punct de vedere juridic are un temei foarte serios.

 

7   Flavius Baias, Bogdan Dumitrache, și Marian Nicolae, „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv” (Bucureşti: Editura Rosseti, 2001), 41.

 

8 „Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995” (Monitorul Oficial nr. 177 din 8 august 1995, 8 august 1995).

 

9  „Decretul 92 din 19 aprilie 1950 pentru naţionalizarea unor imobile” (B. Of. nr. 36 din 20 aprilie 1950, 20 aprilie 1950).

 

10 Este de menţionat că Decretul 92 era constituţional raportat la Constituţia din 1952, legea fundamental în vigoare la momentul emiterii.

 

11  Flavius Baias, Bogdan Dumitrache, și Marian Nicolae, „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv” (Bucureşti: Editura Rosseti, 2001), 200-205.

 

12A se vedea: data accesării 19 februarie 2016, http://www.echr.coe.int.

13 Vincent Berger, „Jurisprudence de la Cour européene des droits de l’Homme” (Paris: Sirey, 1984), 171.

 

14 Este de remarcat faptul că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu consacră o obligaţie general a statelor de a restituii proprietăţile confiscate sau naţionalizate, acestea rămânând libere să decidă dacă restituie aceste proprietăţi şi în ce condiţii. A se vedea Comisia europeană a Drepturilor Omului, Lupuleţ contra României, decizia din 17 mai 1996.

 

15A se vedea: data accesării 20 februarie 2016, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=30585.

 

16 A se vedea: data accesării 20 februarie 2016, http://www.echr.coe.int.

 

17 „Case of Brumărescu v. România”, 28 octombrie 1999, http://www.echr.coe.int.

 

18 Reclamanţii aflaţi în aceată situaţie nu au fost despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate de statul român.

 

19 Totuşi, în speţă, trebuie menţionat că nici măcar Curtea Supremă de Justiţie nu avea o jurisprudenţă unitară asupra chestiunilor de drept aflate în discuţie. Curtea consideră că, în lipsa unui mechanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemului judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului.

 

20„LEGE nr. 18 din 19 februarie 1991 Legea fondului funciar” (M. Of. nr. 37/20 feb. 1991, 20 februarie 1991).

 

21Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 122.

 

22 „Apreciem totuşi că soluţia pentru care a optat legiuitorul este inechitabilă. Este de presupus că aceleaşi resorturi intime, legate de faptul că terenurile nu se aflau în circuitul civil, care l-au determinat pe neacceptant să nu accepte în termen succesiunea autorului său au stat şi la baza deciziei renunţătorului de a renunţa la aceeaşi succesiune. Fiind o lege cu caracter reparatoriu, Legea nr. 18/1991 ar fi trebuit să profite în egală măsură celor două categorii de succesibili.” Ibidem, 124.

 

23Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, și Mona Maria Pivniceru, „Drepturile Reale”, în Capitolul al V-lea: Dreptul de proprietate privată (Iaşi: Editura INSTITUTUL EUROPEAN, 1997), 77.

 

24Friedrich A. Hayek, CONSTITUŢIA LIBERTĂŢII, trad. Dirdala Lucian Dumitru (Iaşi: Editura INSTITUTUL

 

EUROPEAN, 1998).

 

12

25Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 128.

 

26    „Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic” (M. Of. nr. 238/27 mar. 2008, 27 martie 2008), http://cdep.rp/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=78532.

 

27Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 133.

 

28 „Decret nr. 712 din 1 septembrie 1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia” (Publicat în B. Of. nr. 54/2 sep. 1966).

 

29  „Lege nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale” (M. Of. nr. 98/8 aug. 1990).

 

30Ibidem.

31  „Lege nr. 169 din 27 octombrie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991”

 

(M. Of. nr. 299/4 noi. 1997, noi 1997).

 

32 „Lege nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivt prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997” (M.

 

Of. nr. 8/12 ian. 2000).

 

33Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 143.

 

34Ibidem.

 

35Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 144.

 

36Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 146.

 

37„Decret nr. 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea nr. 187 din 1945” (B. Of. nr.

 

1/2 mar. 1949).

 

38 „Lege nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului” (M. Of. nr. 279/29 noi. 1995).

 

39Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 187.

 

40Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 189.

 

41„Lege nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989” (M. Of. nr. 75/14 feb. 2001).

 

42Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 192.

 

43Eugen Chelaru, „Drept Civil Drepturile reale principale”, în Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3 (Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009), 193.

 

44  Adrian Miroiu, „FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ”, în 1. Teorii ale dreptăţii / 1.4. Interludiu: dreptatea restitutivă şi problema generaţiilor trecute (Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998), 287-

 

88.

45  Adrian Miroiu, „FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ”, în 1. Teorii ale dreptăţii / 1.4. Interludiu: dreptatea restitutivă şi problema generaţiilor trecute (Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998), 290.

 

46  Adrian Miroiu, „FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ”, în 1. Teorii ale dreptăţii / 1.4. Interludiu: dreptatea restitutivă şi problema generaţiilor trecute (Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998), 292-

 

99.

 

Bibliografie

Adrian Miroiu. „FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ”. În 1. Teorii ale dreptăţii / 1.4. Interludiu: dreptatea

restitutivă şi problema generaţiilor trecute, 287-88. Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998.

 

———. „FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ”. În 1. Teorii ale dreptăţii / 1.4. Interludiu: dreptatea restitutivă şi problema generaţiilor trecute, 290. Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998.

 

———. „FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ”. În 1. Teorii ale dreptăţii / 1.4. Interludiu: dreptatea restitutivă şi problema generaţiilor trecute, 292-99. Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998.

 

 

13

———. „INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA POLITICĂ”. În 4. Egalitate / 4.3.2 Politicile restitutive, 208-19. Iaşi: Editura POLIROM, 2009.

 

„Case of Brumărescu v. România”, 28 octombrie 1999. http://www.echr.coe.int.

 

Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, și Mona Maria Pivniceru. „Drepturile Reale”. În Capitolul al III-lea DREPTUL DE PROPRIETATE, 22. Iaşi: Editura INSTITUTUL EUROPEAN, 1997.

 

———.  „Drepturile Reale”. În Capitolul al V-lea: Dreptul de proprietate privată, 77. Iaşi: Editura INSTITUTUL EUROPEAN, 1997.

 

„Decret nr. 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea nr. 187 din 1945”. B. Of. nr.

1/2 mar. 1949, f.a.

 

„Decret nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru naţionalizarea unor imobile (prin care se naţionaliza imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exportatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea)”. B. Of. nr. 36/ 20 aprilie 1950, 20 aprilie 1950.

 

„Decret nr. 712 din 1 septembrie 1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia”. B. Of. nr. 54/2 sep. 1966, f.a.

 

„Decretul 92 din 19 aprilie 1950 pentru naţionalizarea unor imobile”. B. Of. nr. 36 din 20 aprilie 1950, 20 aprilie 1950.

 

Eugen Chelaru. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 122. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 124. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 128. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 133. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 143. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 144. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 146. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 187. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 189. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 192. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

———. „Drept Civil Drepturile reale principale”. În Capitolul V Regimul juridic al bunurilor imobile proprietate privată, Ediţia 3., 193. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009.

 

Flavius Baias, Bogdan Dumitrache, și Marian Nicolae. „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv”, 41.

Bucureşti: Editura Rosseti, 2001.

———. „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv”, 200-205. Bucureşti: Editura Rosseti, 2001.

Friedrich   A.   Hayek.  CONSTITUŢIA    LIBERTĂŢII.    Traducere  de  Dirdala   Lucian  Dumitru.   Iaşi:   Editura

 

INSTITUTUL EUROPEAN, 1998.

Gheorghiţă Mateuţ, și Arthur Mihăilă. „LOGICA JURIDICĂ”. În Capitolul I INTRODUCERE, 8-10. Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 1998.

„Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995”. Monitorul Oficial nr. 177 din 8 august 1995, 8 august 1995.

Janine Bremond, și Alain Geledan. „Dicţionar economic şi social”, 349. Bucureşti: Editura Export, 1995.

 

John Stuart Mill. „DESPRE LIBERTATE”. În Capitolul IV DESPRE LIMITELE AUTORITĂŢII SOCIETĂŢII ASUPRA INDIVIDULUI, 99. Bucureşti: Editura Humanitas, 1994.

 

„Legea   nr.     46/2008   privind    Codul    Silvic”.     M.    Of.     nr.    238/27    mar.    2008,    27    martie    2008.

http://cdep.rp/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=78532.

 

„Legea nr. 119 din 11 iulie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”. Monitorul Oficial nr. 133 bis/ 11 iunie 1948, iunie 1948.

 

14

„Lege nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivt prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997”. M. Of. nr. 8/12 ian. 2000, f.a.

 

„Lege nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”. M. Of. nr. 75/14 feb. 2001, f.a.

 

„Lege nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale”. M. Of. nr. 98/8 aug. 1990, f.a.

 

„LEGE nr. 18 din 19 februarie 1991 Legea fondului funciar”. M. Of. nr. 37/20 feb. 1991, 20 februarie 1991.

http://cdep.ro./pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=1290.

 

„Lege nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului”. M. Of. nr. 279/29 noi. 1995, f.a.

 

„Lege nr. 169 din 27 octombrie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991”. M.

Of. nr. 299/4 noi. 1997, noi 1997.

Robert Nozick. Anarchy, state, and utopia. New York: Basic Books, 1974.

Vincent Berger. „Jurisprudence de la Cour européene des droits de l’Homme”, 171. Paris: Sirey, 1984.

 

Data accesării 19 februarie 2016. http://www.echr.coe.int.

Data accesării 20 februarie 2016. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=30585.

Data accesării 20 februarie 2016. http://www.echr.coe.int.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

15